Nu ne fac „EI” ce ne facem „NOI SINGURI”. Sarabanda amendamentelor.
Pentru cei care au stat acasă şi au urmărit „procesul” de adoptare al legii, ce avea ca scop modificarea OUG155/2001, privind programul de gestionare a câinilor fără stăpân, redăm integral Sedinţa plenului Senatului din 12.03.2013, la care au participat, sub coordonarea FPAM, reprezentanţi ai asociaţiilor: Prieteni credincioşi – Buzău, Cuţu Cuţu – Bucureşti, Pro anima-Suceava, Salvaţi-l pe Lăbuş-Galaţi, Ia-mă acasă – Bucureşti, Pro animals – Gorj, Pas în doi – Oneşti, Binecuvântaţi natura -Tulcea şi alţii precum şi alţi iubitori de animale. Aceştia au dorit să fie prezenţi, nu numai în teritoriu ci şi în plenul Senatului pentru momentul când se decidea soarta câinilor fără stăpân.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat la Camera Deputaţilor unde alte persoane fizice şi reprezentanţi ai altor organizaţii au participat pentru a aduce „amendamente” la legea ce trecuse de Senat. Ce s-a întâmplat veţi vedea cu ochii dumneavoastră.
Pentru a putea aprecia corect „dezbaterile” şi punctele de vedere ale unor deputaţi şi/sau persoane fizice invitate, redăm mai jos un Extras din Decizia nr.1/11.01.2012 a CCR:
3. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează îndrituirea autorităţilor publice de a lua măsuri de eutanasiere a câinilor fără stăpân, Curtea observă că textul art.I pct.8 din lege nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate impuse de art.1 alin.(5) din Constituţie. Curtea reţine că textul art.I pct.8 din lege stabileşte soluţiile preconizate cu privire la obligaţia autorităţilor publice de a gestiona problema câinilor fără stăpân fără a ţine seama de o ordine în care trebuie aplicate, astfel încât autorităţile publice chemate să aplice legea criticată vor fi puse în situaţia de a alege aleatoriu una sau mai multe dintre acestea. Or, soluţiile preconizate de un act normativ nu pot fi aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi obiective de aplicare. Astfel, raportat la legea criticată, Curtea observă că legiuitorul trebuie să stabilească o ordine de prioritate cu privire la aceste soluţii, iar soluţia eutanasierii câinilor fără stăpân să fie aplicată doar în ultimă instanţă, respectiv numai atunci când toate celelalte soluţii au fost aplicate corespunzător de către autorităţile locale, dar nu şi-au atins scopul de a limita sau de a eradica acest fenomen (cu privire la importanţa prevederii ordinii de aplicare a unor măsuri legislative, a se vedea Decizia nr.536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.482 din 7 iulie 2011).
– Curtea reţine că adoptarea măsurilor concrete care să ţină sub control fenomenul câinilor fără stăpân ţine de marja de apreciere a statului, astfel încât legiuitorul este cel chemat să stabilească condiţiile normative concrete în care fenomenul câinilor fără stăpân trebuie gestionat. În acest sens legiuitorul este obligat, ca şi cerinţă constituţională, să implice şi să responsabilizeze autorităţile publice locale, inclusiv prin sancţiuni de natură contravenţională sau penală, pentru a se evita recurgerea la măsura eutanasierii.
– De asemenea, Curtea observă că prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, legiuitorul a adus atingere în final demnităţii umane, valoare supremă prevăzută la art.1 alin.(3) din Constituţie. Demnitatea umană, sub aspect constituţional, presupune două dimensiuni inerente, respectiv relaţiile dintre oameni, ceea ce vizează dreptul şi obligaţia oamenilor de a le fi respectate şi, în mod corelativ, de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale semenilor lor (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104 din 12 februarie 2007), precum şi relaţia omului cu mediul înconjurător, inclusiv cu lumea animală, ceea ce implică, în privinţa animalelor, responsabilitatea morală a omului de a îngriji aceste fiinţe într-un mod de natură a ilustra nivelul de civilizaţie atins.
