Nu mai sunt singur! (Cum mi-am găsit stăpân, înainte de Crăciun)

Autor: Mihnea Columbeanu (Pitbull) – regizor

Nu aveam nume… Nu mă chema în nici un fel…

M-au luat de pe strada unde trăiam, m-au pus într-o maşină şi m-au dus într-un loc cu mulţi câini în cuşti… Vorbeau între ei, şi tot spuneau: “Odăi”.

Am stat acolo un timp, şi pe undeva era mai bine ca pe stradă, pentru că nu mai venea nimeni să mă lovească şi să mă sperie, dar era şi foarte rău, că stăteam în cuşcă şi nu puteam să umblu, să alerg, să explorez, aşa cum îmi place mie.

Şi din cauza asta, deşi în jur erau atâţia câini, eu mă simţeam foarte singur…

Dar azi s-a întâmplat ceva neobişnuit, care mi-a schimbat viaţa.

M-au dus într-o casă mică de lângă cuşti, unde un domn şi o doamnă îmbrăcaţi în verde m-au pus pe o masă şi m-au înţepat. Ei îşi spuneau unul altuia “Graţiela” şi “Tudor”. Au spus de câteva ori cuvântul “sterilizare”, şi la un moment dat au mai spus şi “adopţiune” şi “Marius Marinescu, senatorul”…

Pe urmă, nu mai ştiu, că mi s-a făcut foarte somn şi am adormit.

Când m-am trezit, eram tot acolo şi mă mişcam greu, abia puteam să mă ridic… Deodată, uşa s-a deschis şi au alţi intrat doi oameni. Când vorbeau unul cu altul, spuneau “Marius” şi “Mihnea”. Graţiela şi Tudor nu erau acolo, doar alt om în verde, iar omul numit Marius vorbea cu el şi-i spunea nişte lucruri cum ar fi “acum, în postul Crăciunului”… “să mai salvăm un suflet…” Iar omul în verde spunea: “metis de ciobănesc german” şi “are vreo patru ani.”

Aveau cu ei o cuşcă, şi omul în verde şi alt om de la cuştile mari m-au luat cu grijă şi m-au băgat în cuşca aceea… Eu nu prea pricepeam ce mi se întâmpla, că încă mai eram somnoros şi ameţit…

Au luat cuşca şi au dus-o afară, lângă o maşină. Acolo, Marius a mai vorbit cu ei, şi spunea cam aşa: “azi ies normele de aplicare”… “criminalii au să-i omoare pe toţi…” În acel timp, Mihnea ţinea în mână ceva mic şi negru şi ţăcănea spre noi.

Au pus cuşca în maşină. Marius şi Mihnea le-au spus “mulţumesc” oamenilor de la Odăi şi s-au urcat şi ei. Şi maşina a plecat.

În timp ce mergeam aşa, Mihnea se tot întorcea şi se uita la mine şi-mi vorbea blând. Marius îi spunea: “îl ducem la mama”… şi “Bolintin”…

După un timp, Mihnea a ieşit din maşină, iar Marius şi cu mine am mers mai departe, până la o curte cu mulţi câini, dar nu stăteau în cuşti, umblau pe unde voiau, aşa cum ne place nouă. Era acolo şi o femeie mai bătrână, care a spus: “Ce slab e, săracul…!” Iar Marius a răspuns: “Lasă, mamă, că acum îi va fi bine.”

Atunci, mama lui Marius mi-a dat de mâncare – mâncare bună de tot, cum niciodată nu mai gustasem… Din casă se auzeau nişte sunete frumoase, într-un ritm dulce ca niciodată, cu un fel de clopote şi cuvântul “Crăciun”.

După un timp, Marius a plecat – dar, chiar înainte să iasă din curte, mama lui l-a oprit, zicând:

“Stai puţin, Marius – cum îl cheamă?”

Şi atunci, Marius a spus un lucru care m-a mirat peste măsură – a spus aşa:

“Îl cheamă Mihnea.”

Şi, deşi era atât de ciudat… cred că am înţeles!

Be Sociable, Share!

Hit Counter provided by Skylight